Interesante

Stiati ca "Arigatou" este un cuvant de origine latina, mai precis de origine portugheza, Obrigado= OBLIGAT, care a fost introdus in Japonia de navigatorii portughezi prin 1600, Europa a avut un rol fundamental in modernizarea Japoniei

Pictura japoneza

Pictura japoneza

Pictura japoneza este incarcata de farmecul asiatic atunci cand este privita dintr-o perspectiva pur decorativa. Diferite scoli si stiluri de pictura, nenumarate medii diferite, influentele puternice aduse de Buddhismul Zen si folosirea termenilor specifici in japoneza fac aceasta arta impresionanta greu de inteles si invatat de cineva din afara culturii Tarii Soarelui Rasare. Evolutia acesteia a fost puternic marcata deChina si Occident.



Istoria picturii japoneze

La fel ca aproape toate celelalte forme de arta din Japonia, la inceput pictura a fost puternic influentata de cultura chineza. Treptat au inceput sa fie dezvoltate noi stiluri japoneze, specifice pentru acest spatiu cultural, aparand si numeroase scoli distincte de pictura. Dar influenta chineza a ramas puternica pana la inceputul perioadei Edo (1503-1867). Exista si un termen general pentru a descrie pictura in stil japonez : yamato-e.

Dupa deschiderea Japoniei spre Occident in perioada Meiji (1868-1912), primii ani au fost marcati de o adoptare exagerata a artei europene. Nou infiintatele universitati aveau departamente de arta occidentala, ii invitau pe artistii din Europa si SUA ca profesori si ii trimiteau pe studenti in Europa, mai ales in Franta si Italia. In paralel cu dezvoltarea unui puternic nationalism, balanta s-a indreptat curand in cealalta directie. Opinia publica a inceput din nou sa aprecieze traditia artistica nipona, ajungand chiar sa condamne arta occidentala.

Secolul XX avea sa fie marcat in final de cooperare, facultatile de arta avand departmanente atat pentru stilul japonez cat si pentru cel occidental.

Scoli si stiluri de pictura

Suibokuga este termenul pentru pictura in cerneala neagra, adoptata din China si influentata puternic de buddhismul zen. In timpul secolului XV aceasta tehnica a inceput sa capete o dimensiune nipona tot mai accentuata.

Kano Masanobu (1453-1490) si fiul sau Kano Motonobu (1476-1559) au pus bazele scolii de pictura Kano, care a inceput ca un protest fata de tehnica chineza de pictura cu cerneala neagra. Scoala Kano folosea culori puternice si a introdus compozitii indraznete, cu arii mari care vor domina ulterior modelele ukiyo-e. Ulterior scoala s-a spart in mai multe directii, dar pe toata perioada Edo a fost dominanta, multi dintre artisti fiind initial membri ai Scolii Kano.

Tosa-ha a fost o scoala specializata de miniaturile pentru ilustrarea cartilor. A fost fondata in secolul XIV de Tosa Yukihiro, devenind oarecum scoala oficiala pentru curtea imperiala din Kyoto. Curtea imperiala era o lme inchisa in sine, neputincioasa din punct de vedere politic, dar bine finantata de shogun-ii care se dedicau studiului artelor.

Stilul nanga a fost foarte influent la inceputul secolului XIX, adeptii acestuia pictand peisaje idealizate, pasari, flori, totul pentru o elita culturala, fiind marcati de influenta chineza.

Scoala shijo era una dintre dizidentele scolii Kano, aparand in secolul XVIII. Stilul este caracterizat de subiectele alese din viata cotidiana, fiind tratate intr-un stil realist, cu numeroase elemente satirice.

Pictorii japonezi au folosit de-a lungul timpului numeroase materiale si medii, dar formatul occidental, al panzei cu rama, avea sa fie folosit abia de la sfarsitul secolului XIX.



Principalele medii folosite de pictorii japonezi erau :

Suluri orizontale numite emakimono (sau makimoni ori emaki). Cuvantul inseamna chiar "imaginea unui lucru impaturit". Emakimono erau create prin lipirea unor pagini pentru a forma o rola lunga. Imaginile erau privite de la dreapta la stanga, fiind cele mai vechi forme de opere de arta din Japonia.

Sulurile verticale se numeau kakemono, atarnate pe peretii locuintelor. Baza rotunda ajuta la intinderea sulului pentru ca imaginea sa fie dreapta. Kakemono au fost deosebit de populare in perioada Edo, fiind apropiate de panzele occidentale si preferate ca forma ideala de decoratiune interioara.

Un alt suport foarte folosit erau paravanele pliante, numite byobu. Au fost aduse pentru prima data in Japonia in secolul XVII din China, fiind folosite pentru a imparti o camera, avand de obicei 4-6 panouri. Datorita marimii erau folosite aproape exclusiv in temple si palate. Dar in acelasi timp au devenit suportul pentru picturi complicate si luxuriante. Pe masura dezvoltarii clasei negustorilor cererea de byobu a crescut tot mai mult. Dar se foloseau ca mediu de pictura si usile glisante, chiar daca mai putin. Erau foarte populare si evantaiele pictate- uchiwa.

Nici pictura murala nu a fost ignorata. In perioadele Muromachi (1333-1573) si Momoyama (1573-1603) lorzii feudali si-au construit castele impresionante, angajand pictori care sa le decoreze peretii interiori cu picturi, termenul nipon fiind shoheiga.

Subiectele
Pictorii japonezi pot evoca peisajele si scenele naturale cu ajutorul catorva tuse potrivite. Subiectele alese sunt diverse, asa cum se poate vedea din numarul mare de stampe japoneze.

Subiecte populare

shiki-e - peisaje in timpul celor patru anotimpuri
meisho-e - imagini din locuri celebre
monogatari-e - scene din viata de la Curtea Imperiala din Kyoto
nanban-byobu - imagini ale occidentalilor din perioada sosirii primelor vase portugheze si olandeze in partea sudica a Japoniei
rakuchu-rakugai-zu - imagini din Kyoto.
kabuki-e - imagini din piesele de teatru kabuki
bijinga - portrete ale femeilor frumoase, cel mai adesea curtezane

Dictionar de pictura japoneza

byobu - paravane pliante, avand 4-6 panouri
e - caracterul inseamna pictura sau imagine
emakimono - suluri orizontale
fusuma - usi glisante japoneze
fuzokuga - imagini ale obiceiurilor si traditiilor
hakubyo - pictura in cerneala neagra
kano - numele unei scoli de pictura, infiintate de Kano Masanobu (1453-1490).
kara-e - pictura in stil chinez
kakemono - suluri verticale
meisho-e - picturi cu locuri celebre.
nanban-byobu - paravane cu imagini ale occidentalilor din secolele XVII-XVIII
nanga - scoala de pictura de la inceputul secolului XIX, dominata de stilul chinez
rakuchu-rakugai-zu - imagini din Kyoto
rin-pa - scoala de pictura caracterizata prin stilul decorativ si complex
sansuiga - pictura de peisaje
shijo-ha - scoala de pictura din Kyoto.
shira-e - imagine pictat cu cerneala neagra, cu foarte putine culori sau chiar fara
shoheiga - pictura murala
suibokuga - picturi in cerneala neagra, subiectul fiind peisaje tratate in maniera Zen uchiwa - evantaie japoneze cu forma rotunda
yamato-e - pictura in stil japonez

Arta japoneza

Arta japoneză

Dezvoltarea Japoniei a fost determinată de faptul că ea a fost izolată de marile civilizaţii, cu excepţia Chinei. Încă din secolele V şi VI, când ideile despre guvernare, literatură, diferitele ramuri ale artei şi religia budistă au pătruns în forţă în Japonia, influenţele chineze au devenit foarte importante. Oricum, geniul japonez a adăugat tuturor acestor importuri propria trăsătură naţională. De exemplu, în sculptura japoneză portretele au devenit curând mult mai semnificative decât erau în China.

Artizanatul

Pictura japoneză era şi ea complet diferită, deseori reprezentând scene de acţiune violente, străine tradiţiilor chineze. Ascuţimea simţului artistic japonez a afectat aproape toate laturile vieţii japoneze, de la fastuosul ritual al servirii ceaiului până la cel al aranjării florilor. Gustul japonezilor pentru artizanatul miniatural s-a făcut simţit chiar în articolele de zi cu zi, de exemplu în splendidele "netsuke" sculptate (mici piroane cu care se prindeau diverse obiecte de cercevele).

În pictură, japonezii au preferat culorile plate dar izbitoare şi contururile ferme, pline de vitalitate. Acestea puteau fi observate pe pergamente şi paravane, nişte piese de mobilier, printre puţinele obiecte admise în interiorul auster al căminelor japoneze. Împodobite cu frunze aurite, efectul era şi mai frapant.

Pentru occidentali, cele mai comune dar şi cele mai admirate exemplare ale artei japoneze sunt gravurile colorate, produse după secolul al XVIII-lea. Acestea au fost create prin transferarea unei schiţe a artistului pe o bucată de lemn care, după ce a fost gravată şi înscrisă, va reproduce exact acelaşi desen de mai multe ori, conferindu-i astfel potenţialul de a fi vizionată pe scară largă.

Reflectând valorile unei perioade de calm şi linişte, a perioadei Tokugawa, în timpul căreia viaţa la oraş a înflorit şi s-a creat o adevărată clasă mijlocie, gravurile reprezentau ilustraţii inspirate din viaţa obişnuită, scene teatrale, întâmplări sentimentale sau chiar amoroase. Clasa superioară japoneză a dispreţuit acest gen de artă, considerând-o ieftină şi populară. Însă o dată ajunse în Occident, gravurile au avut o influenţă majoră asupra direcţiei ulterioare de dezvoltare a picturii europene şi artişti ca Hokusai, împreună cu mulţi alţi mari maeştri gravori, sunt astăzi recunoscuţi ca figuri proeminente în istoria artei.

Hokusai

Autoportret

Hokusai, cunoscut şi sub numele de Katsushika Hokusai (葛飾 北斎 în japoneză, Katsushika fiind numele de familie), (1760-1849) a fost un pictor ukiyo-e japonez.

Născut în capitala Edo (actualmente Tokio) cu prenumele Tokitarō, a folosit în timpul vieţii mai multe pseudonime, numele de Hokusai începând să îl folosească în 1796. Din 1798 îşi va semna picturile şi stampele cu numele Hokusai, ilustraţiile publicate pe bani proprii le va semna cu numele Tasumasa, ilustraţiile unor scrieri de ficţiune le va semna cu numele de Tokitarō, iar alte stampe sau cărţi comerciale le va semna cu numele de Kakō (sau Sorobeku). În 1800 începe să îşi spună Gakyōjin Hokusai (Hokusai cel nebun după pictură).

La vârsta de 18 ani merge în ucenicie la pictorul Shunshō Katsukawa, unde după doar un an de studii va crea o serie de portrete bine-reuşite ale unor actori ai vremii. După ce Katsukawa decedează în 1792, Hokusai se pare că renunţă să mai picteze actori ca protest că nu a fost numit el să conducă şcoala lui Katsukawa, ci un alt elev de-al lui, Shun'ei Katsukawa.

Ilustraţie manga de Hokusai

În 1812 se împrieteneşte cu Gekkotei Bokusen (1775-1824) (care-i v-a deveni ucenic şi viitor colaţionar al lucrărilor lui Hokusai), prietenie care v-a rezulta în seria de cărţi ilustrate care au devenit cunoscute sub numele Hokusai Manga. Ele au fost publicate între 1814 şi 1834 la Nagoya.

Seria Fugaku sanjūrokkei (36 de imagini ale Muntelui Fuji) a început să fie publicată în 1831, seria Fugaku hyakkei (100 de imagini ale Muntelui Fuji) începe să fie publicată cam în 1834, iar ultima mare serie de stampe Hyakunin isshu uba ga etoki (Ilustraţii pentru 100 de poeme) începe să fie publicată pe când se retrase de la Edo la Uraga, pe peninsula Miura, la sud de Tokio între 1834 şi 1836. Această ultimă serie, care avea ca intenţie să ilustreze toate cele 100 de poeme din colecţia Hyakunin isshu n-a fost niciodată dusă la sfârşit, fiind sistată după cea dea 27-a ilustraţie.

Cultura japoneza - Genji Monogatari

Genji Monogatari (源氏物語), este o un roman al scriitoarei japoneze Murasaki Shikibu, datând de la începutul secolului al XI-lea.


Una dintre doamnele de la Curtea Imperială, Kiritsubo no Koi a devenit favorita numărul unu a Împăratului şi i-a născut un copil, care a primit numele de Hikaru Genji (Genji cel Luminos). Kiritsubo provine dintr-o familie foarte săracă iar celelate doamne o bătjocoreau. Intrigile şi invidia colegelor sale i-au provocat o moarte prematură. Băiatul a fost crescut in casa Împăratului şi a fost desemnat prinţ moştenitor al tronului. El nu-şi amintea deloc chipul mamei sale.

Când Genji era foarte tânăr Imparatul şi-a găsit o noua nevastă, Fujitsubo no Nyogo care semana foarte mult cu fosta sa iubită, Kiritsubo no Koi. Deşi Genji se apropie de aceasta cu o dragoste filială, pe parcurs între cei doi se dezvoltă o dragoste nepermisă, ce conduce în final la naşterea unui copil nelegitim, viitorul împarat Reizei. Pe parcursul romanului, Genji se îndrăgosteşte pe rând de mai multe doamne, între care şi de văduva fostului Prinţ Regent, şi de doamna Akashi, fiica unui aristocrat foarte bogat din Kioto.

În era Heian poligamia era destul de răspândită in rândurtile aristocraţiei. El este forţat de fratele său mai mic să plece în exil unde îşi continuă aventurile amoroase. După ce fratele său abdică, fiul său devine Împăratul Reizei şi îl numeste Ministru iar Genji îşi recapată puterea, gloria şi influenţa politică.

El îşî construieşte un palat in Kyoto, Rokujo in, unde îşi invită toate prietenele si se căsătoreşte pentru a doua oară cu cea de-a Treia Prinţesă, care nu este alta decit fiica propriului sau frate, Împăratul Suzaku, acum aflat pe patul de moarte. Genji a imbatrinit si suporta cu greu certurile dintre doamne, mai ales ca nu mai are energia din tinerete. Cea de-a Treia Printesa este sedusa de Kashiwagi fiul celui mai bun prieten al lui Genji, şi da nastere lui Kaoru, ce devine eroul ultimelor zece capitole, ale caror actiune se petrece in Uji.

Kaoru în Uji

Kaoru se îndrăgosteşte de Oikimi, dar aceasta moare, şi el se îndrăgosteşte imediat de Nakanokimi, sora ei mai mică, cu care Oikimi semăna foarte bine. Dar Nionomia o iubea de mai multă vreme asa ca acesta ajunge rivalul lui Kaoru. Kaoru este în actele oficiale fiul lui Hikaru Genji dar tatăl său adevarat este Kashiwagi, care o violase pe mama lui Kaoru. Nionomia este nepotul lui Hikaru Genji.

Kaoru şi Nionomia se luptă ca sa câştige dragostea lui Nakanokimi. Nionomia reuşeşte să se căsătoreasca cu Nakanokimi, pentru că este nepotul lui Genji. Cea de-a treia soră a lui Nakanokimi şi Oikimi, Ukifune, de la un al doilea tată, dar cu aceeaşi mamă este cea mai tânară din familie. Kaoru se îndragosteşte mai apoi de Ukifune, iar Nionomia se îndragosteşte si el imediat de Ukifune.

Kaoru reuşeşte de data aceasta să se însoare cu Ukifune, dar aceasta nu poate să se decidă pe care dintre ei să-l iubească asa ca alege sa se sinucidă. Ukifune seamănă foaret mult cu Oikimi, sora ei cea mare care a murit când era foarte tânără. Ukifune nu moare, apele râului Uji o poartă pâna la o mănăstire budistă, unde, cu ajutorul unui preot, Yokwa-no-sozu, se călugăreşte.

Genji şi literatura română

Genji Monogatari este o naraţiune la persoana a treia care nu are un sfârşit, e o operă deschisă, în termenii semioticii lui Umberto Eco, mai bine spus o operă neterminată. Ea a fost tradusă in limba romana în perioada interbelică de scriitoarea româncă Henriette Yvon Stahl, care a folosit un intermediar franţuzesc, dar traducerea ei a ajuns doar la jumătatea poveştii.

Restul textului îşi aşteptă încă traducătorul din limba japoneză desi operaţiunea de traducere e destul de dificilă, naraţiunea fiind scrisa in japoneza vorbită acum o mie de ani, in Kioto. Ea a fost retradusă in limba japoneza modernă de Enji Fumiko, Tanabe Seiko, Setouchi Gyakusho şi de mulţi alti profesori specializaţi în Genji Monogatari.

Cind, in perioada interbelică romanul a fost tradus în limba franceză sau engleză a produs un veritabil şoc in lumea occidentală astfel incât Murasaki Shikibu a fost considerată o precursoare a literaturii feministe moderniste.

Stilul naratiunii este extrem de actual, in ciuda barierei lingvistice omul modern este fascinat de bogaţia acestei intrigi, pornind de la principiul budist al reîncarnării. Universul social este dublat de lumea foarte convenţională de la curtea din Kyoto, epocii Heian, unde legile etichetei erau foarte constrângătoare. Rafinamentul acestei epoci nu va mai fi niciodată egalat în epocile următoare din istoria Japoniei.

Cultura japoneza

Arta şi literatura

Primele elemente de artă din arhipelagul japonez le găsim în perioada Jomon (cca. 8000 - cca. 300 î.e.n.) când au fost confecţionate vase de ceramică folosite pentru provizii şi figurine din lut (dogu). Ceramica Jomon, deseori confecţionată în formă de flacără, este cea mai veche ceramică în lume descoperită până la ora actuală.

Cultura în Era Yayoi

Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. - cca. 300 e.n.) a adus tehnicile de prelucrare a metalului pentru realizarea armelor din aramă şi a clopotelor din bronz (dotaku), precum şi tehnica de prelucrare a ceramicii arse.

Cultura în Era Kofun

Urmează perioada Kofun (Yamato) (cca. 300 - 552) a marilor morminte (tumului), caracterizată prin construirea de mari mausolee din pământ. Oglinzi din bronz – simboluri ale alianţelor politice – şi sculpturi din lut (haniwa) au fost descoperite în aceste morminte. Cu toate că nu a existat o literatură scrisă înaintea secolului al VIII-lea un mare număr de balade, rugăciuni rituale, mituri şi legende au fost create în această perioadă.

Cultura în Era Asuka


Mormânt imperial din Asuka

Cele mai timpurii construcţii budiste care se mai păstrează încă în Japonia – fiind cele mai vechi clădiri din lume – datează din perioada Asuka (552-710). Complexul de temple de la Horyu-ji, aflat la sud-vest de Nara a fost construit pentru prima dată la începutul secolului al VII-lea ca templu al prinţului Shotoku Taishi, complexul este format din 41 de pavilioane independente. Cele mai importante dintre acestea, Pavilionul de Aur (Kondo) şi Pagoda cu cinci etaje (Goju-no-to), sunt situate în centrul unei zone deschise înconjurate de un zid cu acoperiş. În interiorul Kondo-ului se află unele dintre cele mai importante sculpturi ale acestei perioade. Cel mai important templu din secolul al VIII-lea a fost Todai-ji din Nara, construit ca să devină centrul unei reţele de temple.

Baladele, rugăciunile rituale, miturile şi legendele create în perioada Yamato au fost mai apoi incluse în perioada Nara (710-794) în “Kojiki” (“Povestea despre cele vechi”) apărut în anul 712, scris în cea mai mare parte în japoneză, dar cu caractere chinezeşti şi în “Nihonshoki” (“Cronicile Japoniei din cele mai vechi timpuri până în 629 e.n.”) apărut în anul 720, scrisă aproape în totalitate în chineză. Fiind primele istorii ale Japoniei, aceste lucrări explică originea poporului japonez şi formarea statului japonez, potrivit miturilor shinto.

Poezia lirică provenită din balade a fost adunată în prima antologie japoneză “Man’yoshu” (“Antologie a nenumăratelor frunze”), compilată de poetul Otomo no Yakamochi după anul 759. Cele două forme poetice mai importante folosite în antologie au fost poemul scurt (tanka) şi poemul lung (choka).

În această perioadă budismul se impune ca religie oficială a Japoniei.

Cultura în era Heian


Imagini din Muzeul Genji Monogatari din Uji

Perioada Heian (795-1185), considerată clasică a culturii şi artei japoneze, a fost dominată de cultura aristocratică, îmbogăţind întreaga moştenire a tezaurului mondial. Inventarea sistemului de scriere kana, care a dus la posibilitatea de a reproduce cu fidelitate sunetele limbii japoneze, a contribuit la dezvoltarea literaturii japoneze clasice. Această invenţie a fost atribuită călugărului budist Kukai şi a fost folosită cu certitudine, la începutul secolului al IX-lea. Deoarece femeilor nu le era permis să scrie folosind sistemul de scriere chinez, ele au trebuit să folosească noul sistem de scriere japonez, în timp ce bărbaţii îl foloseau pe cel chinez în actele oficiale. Astfel, literatura Heian a prezentat în special viaţa privată de la curte.

Familia imperială a constituit un important centru de cultură, iar în anul 905 a fost alcătuită “Kokinshu” (“Antologie de poeme vechi şi moderne”), prima dintre marile antologii de poezie imperială. Ki Tsurayuki a compilat acestă antologie la ordinul împăratului Daigo. Poetul Ariwara Narihira, autorul “Poveştii lui Ise” (“Ise monogatari”), apărut în 980, şi poetesa Ono no Komachi sunt doar doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei noi poezii aristocratice.

În această perioadă a fost realizată cea mai importantă operă a literaturii japoneze, capodoperă a literaturii universale, “Povestea lui Genji” (“Genji monogatari”) de Murasaki Shikibu. “Genji monogatari”, care poate fi considerat şi un precursor al romanului modern, prezintă viaţa şi iubirile prinţului Genji precum şi viaţa de la curtea Heian. Muzica Heian, în special Gogaku, a fost în mod intim legată de viaţa de la curtea aristocratică. Aristocraţii perioadei Heian, precum personajele lui Murasaki Shikibu, cântau în mod îndemânatic la instrumente muzicale. O altă reprezentantă importantă a culturii de curte din era Heian a fost Sei Shonagon.

Era Kamakura

În perioada Kamakura (1185-1333) singurele elemente de artă se găsesc la Kyoto, capitala împăratului. Aceasta este perioada în care budismul devine o religie populară, dar budismul zen este privit ca una dintre cele mai importante şcoli de gândire din acea vreme, fiind îmbrăţişat în mare parte de către starea luptătorilor. Kamakura este perioada de înflorire a literaturii religioase.

Şcoala zen budistă introdusă pentru a doua oară în Japonia în perioada Muromachi (1333-1573) a influenţat într-o mare măsură valorile artistice. În această perioadă preoţii-pictori Shubun, un călugăr de la templul Shokoku-ji din Kyoto, şi Sesshu care a studiat pictura chineză în China, au devenit cunoscuţi, amândoi fiind adepţi ai budismului zen.

Cea mai importantă şcoală de pictură din perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603) a fost cea a lui Kano Eitoku. Cea mai mare inovaţie a acestei perioade a fost pictarea de peisaje pe uşile pliante care închideau o cameră, deseori pe un fundal de aur.

Perioada pictorilor Ukiyo-e este era Edo (1603-1868) când au fost realizate unele dintre cele mai frumoase stampe, ukyo-e din istoria Japoniei. Printre marii pictori ai acestei perioade îi putem aminti pe Kitagawa Utamaro (1753-1806), Katsushika Hokusai (1760-1849) şi Ando Hiroshige (1797-1858). Literatura erei Edo este reprezentată de către Ueda Akinari (1734-1809), Jippensha Ikku (1765-1831) şi Ryutei Tenehito (1783-1843). Dar cea mai importantă figură a acestei ere este considerat a fi Matsuo Basho (1644-1694) cel care a dat haiku-lui forma perfectă a tuturor timpurilor.

Arta şi literatura Japoniei s-a dezvoltat în strânsă legătură cu evenimentele politice şi a influenţat într-o anumită măsură evoluţia stărilor sociale în Japonia evului mediu.

Muzica japoneză tradiţională

Koto

Strămoşul instrumentului koto îşi are rădăcinile pe continentul asiatic. Totuşi ca şi pentru alte instrumente, muzica japoneză de koto nu are nimic în comun cu cea chineză sau coreeană. Istoria muzicii de koto în Japonia se întinde pe mai mult de 12 secole. Cea mai lungă dintre ţiterele lungi ale Asiei de Est, koto are corpul sculptat în lemn de kiri (paulownia) lung cam de aproximativ doi metri. Peste acest corp, elegant, alungit şi uşor convex, sunt întinse 13 corzi de mătase egal tensionate, fiecare fir având ca suport o punte proprie. Pentru că fiecare coardă este reglabilă, este posibilă o infinitate de acorduri şi, într-adevăr, se folosesc chiar în cadrul unui singur cântec, diverse tonuri, nefiind nimic anormal în faptul că se modifică tonul de bază în timpul compoziţiei.

Corzile sunt pişcate de trei pene (tsume) din fildeş, purtate pe degetele de la mâna dreaptă, mijlociu şi inelar. Sunetul fiecărei corzi poate fi modificat, crescut cu un semiton, un ton sau un ton şi jumătate, în funcţie de preferinţă. Cea mai mare parte a repertoriului tradiţional implică koto ca acompaniament pentru voce, în recitarea unor poeme clasice. Compoziţii recente utilizează koto in solo instrumental sau ansambluri pur instrumentale.

Părintele stilului modern de interpretare la koto este Yatsuhashi Kengyo (1614-1685). Cu inovaţiile sale aduse stilului şi tehnicii, muzica s-a îndepărtat de stilul aristocratic devenind mult mai accesibilă şi populară. Unul dintre cei mai distinşi compozitori de koto, ale cărui piese conţineau, în majoritate şi versuri, este Rentaro Taki (1879-1903). Un mare compozitor al genului este Michio Miyagi (1884-1956). Acest geniu orb a lansat peste 300 de compoziţii şi numeroase inovaţii tehnice cum ar fi koto bass cu 17 corzi.