Arta şi literatura
Primele elemente de artă din arhipelagul japonez le găsim în perioada Jomon (cca. 8000 - cca. 300 î.e.n.) când au fost confecţionate vase de ceramică folosite pentru provizii şi figurine din lut (dogu). Ceramica Jomon, deseori confecţionată în formă de flacără, este cea mai veche ceramică în lume descoperită până la ora actuală.
Cultura în Era Yayoi
Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. - cca. 300 e.n.) a adus tehnicile de prelucrare a metalului pentru realizarea armelor din aramă şi a clopotelor din bronz (dotaku), precum şi tehnica de prelucrare a ceramicii arse.
Cultura în Era Kofun
Urmează perioada Kofun (Yamato) (cca. 300 - 552) a marilor morminte (tumului), caracterizată prin construirea de mari mausolee din pământ. Oglinzi din bronz – simboluri ale alianţelor politice – şi sculpturi din lut (haniwa) au fost descoperite în aceste morminte. Cu toate că nu a existat o literatură scrisă înaintea secolului al VIII-lea un mare număr de balade, rugăciuni rituale, mituri şi legende au fost create în această perioadă.
Cultura în Era Asuka
Mormânt imperial din Asuka
Cele mai timpurii construcţii budiste care se mai păstrează încă în Japonia – fiind cele mai vechi clădiri din lume – datează din perioada Asuka (552-710). Complexul de temple de la Horyu-ji, aflat la sud-vest de Nara a fost construit pentru prima dată la începutul secolului al VII-lea ca templu al prinţului Shotoku Taishi, complexul este format din 41 de pavilioane independente. Cele mai importante dintre acestea, Pavilionul de Aur (Kondo) şi Pagoda cu cinci etaje (Goju-no-to), sunt situate în centrul unei zone deschise înconjurate de un zid cu acoperiş. În interiorul Kondo-ului se află unele dintre cele mai importante sculpturi ale acestei perioade. Cel mai important templu din secolul al VIII-lea a fost Todai-ji din Nara, construit ca să devină centrul unei reţele de temple.
Baladele, rugăciunile rituale, miturile şi legendele create în perioada Yamato au fost mai apoi incluse în perioada Nara (710-794) în “Kojiki” (“Povestea despre cele vechi”) apărut în anul 712, scris în cea mai mare parte în japoneză, dar cu caractere chinezeşti şi în “Nihonshoki” (“Cronicile Japoniei din cele mai vechi timpuri până în 629 e.n.”) apărut în anul 720, scrisă aproape în totalitate în chineză. Fiind primele istorii ale Japoniei, aceste lucrări explică originea poporului japonez şi formarea statului japonez, potrivit miturilor shinto.
Poezia lirică provenită din balade a fost adunată în prima antologie japoneză “Man’yoshu” (“Antologie a nenumăratelor frunze”), compilată de poetul Otomo no Yakamochi după anul 759. Cele două forme poetice mai importante folosite în antologie au fost poemul scurt (tanka) şi poemul lung (choka).
În această perioadă budismul se impune ca religie oficială a Japoniei.
Cultura în era Heian
Imagini din Muzeul Genji Monogatari din Uji
Perioada Heian (795-1185), considerată clasică a culturii şi artei japoneze, a fost dominată de cultura aristocratică, îmbogăţind întreaga moştenire a tezaurului mondial. Inventarea sistemului de scriere kana, care a dus la posibilitatea de a reproduce cu fidelitate sunetele limbii japoneze, a contribuit la dezvoltarea literaturii japoneze clasice. Această invenţie a fost atribuită călugărului budist Kukai şi a fost folosită cu certitudine, la începutul secolului al IX-lea. Deoarece femeilor nu le era permis să scrie folosind sistemul de scriere chinez, ele au trebuit să folosească noul sistem de scriere japonez, în timp ce bărbaţii îl foloseau pe cel chinez în actele oficiale. Astfel, literatura Heian a prezentat în special viaţa privată de la curte.
Familia imperială a constituit un important centru de cultură, iar în anul 905 a fost alcătuită “Kokinshu” (“Antologie de poeme vechi şi moderne”), prima dintre marile antologii de poezie imperială. Ki Tsurayuki a compilat acestă antologie la ordinul împăratului Daigo. Poetul Ariwara Narihira, autorul “Poveştii lui Ise” (“Ise monogatari”), apărut în 980, şi poetesa Ono no Komachi sunt doar doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei noi poezii aristocratice.
În această perioadă a fost realizată cea mai importantă operă a literaturii japoneze, capodoperă a literaturii universale, “Povestea lui Genji” (“Genji monogatari”) de Murasaki Shikibu. “Genji monogatari”, care poate fi considerat şi un precursor al romanului modern, prezintă viaţa şi iubirile prinţului Genji precum şi viaţa de la curtea Heian. Muzica Heian, în special Gogaku, a fost în mod intim legată de viaţa de la curtea aristocratică. Aristocraţii perioadei Heian, precum personajele lui Murasaki Shikibu, cântau în mod îndemânatic la instrumente muzicale. O altă reprezentantă importantă a culturii de curte din era Heian a fost Sei Shonagon.
Era Kamakura
În perioada Kamakura (1185-1333) singurele elemente de artă se găsesc la Kyoto, capitala împăratului. Aceasta este perioada în care budismul devine o religie populară, dar budismul zen este privit ca una dintre cele mai importante şcoli de gândire din acea vreme, fiind îmbrăţişat în mare parte de către starea luptătorilor. Kamakura este perioada de înflorire a literaturii religioase.
Şcoala zen budistă introdusă pentru a doua oară în Japonia în perioada Muromachi (1333-1573) a influenţat într-o mare măsură valorile artistice. În această perioadă preoţii-pictori Shubun, un călugăr de la templul Shokoku-ji din Kyoto, şi Sesshu care a studiat pictura chineză în China, au devenit cunoscuţi, amândoi fiind adepţi ai budismului zen.
Cea mai importantă şcoală de pictură din perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603) a fost cea a lui Kano Eitoku. Cea mai mare inovaţie a acestei perioade a fost pictarea de peisaje pe uşile pliante care închideau o cameră, deseori pe un fundal de aur.
Perioada pictorilor Ukiyo-e este era Edo (1603-1868) când au fost realizate unele dintre cele mai frumoase stampe, ukyo-e din istoria Japoniei. Printre marii pictori ai acestei perioade îi putem aminti pe Kitagawa Utamaro (1753-1806), Katsushika Hokusai (1760-1849) şi Ando Hiroshige (1797-1858). Literatura erei Edo este reprezentată de către Ueda Akinari (1734-1809), Jippensha Ikku (1765-1831) şi Ryutei Tenehito (1783-1843). Dar cea mai importantă figură a acestei ere este considerat a fi Matsuo Basho (1644-1694) cel care a dat haiku-lui forma perfectă a tuturor timpurilor.
Arta şi literatura Japoniei s-a dezvoltat în strânsă legătură cu evenimentele politice şi a influenţat într-o anumită măsură evoluţia stărilor sociale în Japonia evului mediu.
Muzica japoneză tradiţională
Koto
Strămoşul instrumentului koto îşi are rădăcinile pe continentul asiatic. Totuşi ca şi pentru alte instrumente, muzica japoneză de koto nu are nimic în comun cu cea chineză sau coreeană. Istoria muzicii de koto în Japonia se întinde pe mai mult de 12 secole. Cea mai lungă dintre ţiterele lungi ale Asiei de Est, koto are corpul sculptat în lemn de kiri (paulownia) lung cam de aproximativ doi metri. Peste acest corp, elegant, alungit şi uşor convex, sunt întinse 13 corzi de mătase egal tensionate, fiecare fir având ca suport o punte proprie. Pentru că fiecare coardă este reglabilă, este posibilă o infinitate de acorduri şi, într-adevăr, se folosesc chiar în cadrul unui singur cântec, diverse tonuri, nefiind nimic anormal în faptul că se modifică tonul de bază în timpul compoziţiei.
Corzile sunt pişcate de trei pene (tsume) din fildeş, purtate pe degetele de la mâna dreaptă, mijlociu şi inelar. Sunetul fiecărei corzi poate fi modificat, crescut cu un semiton, un ton sau un ton şi jumătate, în funcţie de preferinţă. Cea mai mare parte a repertoriului tradiţional implică koto ca acompaniament pentru voce, în recitarea unor poeme clasice. Compoziţii recente utilizează koto in solo instrumental sau ansambluri pur instrumentale.
Părintele stilului modern de interpretare la koto este Yatsuhashi Kengyo (1614-1685). Cu inovaţiile sale aduse stilului şi tehnicii, muzica s-a îndepărtat de stilul aristocratic devenind mult mai accesibilă şi populară. Unul dintre cei mai distinşi compozitori de koto, ale cărui piese conţineau, în majoritate şi versuri, este Rentaro Taki (1879-1903). Un mare compozitor al genului este Michio Miyagi (1884-1956). Acest geniu orb a lansat peste 300 de compoziţii şi numeroase inovaţii tehnice cum ar fi koto bass cu 17 corzi.
Primele elemente de artă din arhipelagul japonez le găsim în perioada Jomon (cca. 8000 - cca. 300 î.e.n.) când au fost confecţionate vase de ceramică folosite pentru provizii şi figurine din lut (dogu). Ceramica Jomon, deseori confecţionată în formă de flacără, este cea mai veche ceramică în lume descoperită până la ora actuală.
Cultura în Era Yayoi
Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. - cca. 300 e.n.) a adus tehnicile de prelucrare a metalului pentru realizarea armelor din aramă şi a clopotelor din bronz (dotaku), precum şi tehnica de prelucrare a ceramicii arse.
Cultura în Era Kofun
Urmează perioada Kofun (Yamato) (cca. 300 - 552) a marilor morminte (tumului), caracterizată prin construirea de mari mausolee din pământ. Oglinzi din bronz – simboluri ale alianţelor politice – şi sculpturi din lut (haniwa) au fost descoperite în aceste morminte. Cu toate că nu a existat o literatură scrisă înaintea secolului al VIII-lea un mare număr de balade, rugăciuni rituale, mituri şi legende au fost create în această perioadă.
Cultura în Era Asuka
Mormânt imperial din Asuka
Cele mai timpurii construcţii budiste care se mai păstrează încă în Japonia – fiind cele mai vechi clădiri din lume – datează din perioada Asuka (552-710). Complexul de temple de la Horyu-ji, aflat la sud-vest de Nara a fost construit pentru prima dată la începutul secolului al VII-lea ca templu al prinţului Shotoku Taishi, complexul este format din 41 de pavilioane independente. Cele mai importante dintre acestea, Pavilionul de Aur (Kondo) şi Pagoda cu cinci etaje (Goju-no-to), sunt situate în centrul unei zone deschise înconjurate de un zid cu acoperiş. În interiorul Kondo-ului se află unele dintre cele mai importante sculpturi ale acestei perioade. Cel mai important templu din secolul al VIII-lea a fost Todai-ji din Nara, construit ca să devină centrul unei reţele de temple.
Baladele, rugăciunile rituale, miturile şi legendele create în perioada Yamato au fost mai apoi incluse în perioada Nara (710-794) în “Kojiki” (“Povestea despre cele vechi”) apărut în anul 712, scris în cea mai mare parte în japoneză, dar cu caractere chinezeşti şi în “Nihonshoki” (“Cronicile Japoniei din cele mai vechi timpuri până în 629 e.n.”) apărut în anul 720, scrisă aproape în totalitate în chineză. Fiind primele istorii ale Japoniei, aceste lucrări explică originea poporului japonez şi formarea statului japonez, potrivit miturilor shinto.
Poezia lirică provenită din balade a fost adunată în prima antologie japoneză “Man’yoshu” (“Antologie a nenumăratelor frunze”), compilată de poetul Otomo no Yakamochi după anul 759. Cele două forme poetice mai importante folosite în antologie au fost poemul scurt (tanka) şi poemul lung (choka).
În această perioadă budismul se impune ca religie oficială a Japoniei.
Cultura în era Heian
Imagini din Muzeul Genji Monogatari din Uji
Perioada Heian (795-1185), considerată clasică a culturii şi artei japoneze, a fost dominată de cultura aristocratică, îmbogăţind întreaga moştenire a tezaurului mondial. Inventarea sistemului de scriere kana, care a dus la posibilitatea de a reproduce cu fidelitate sunetele limbii japoneze, a contribuit la dezvoltarea literaturii japoneze clasice. Această invenţie a fost atribuită călugărului budist Kukai şi a fost folosită cu certitudine, la începutul secolului al IX-lea. Deoarece femeilor nu le era permis să scrie folosind sistemul de scriere chinez, ele au trebuit să folosească noul sistem de scriere japonez, în timp ce bărbaţii îl foloseau pe cel chinez în actele oficiale. Astfel, literatura Heian a prezentat în special viaţa privată de la curte.
Familia imperială a constituit un important centru de cultură, iar în anul 905 a fost alcătuită “Kokinshu” (“Antologie de poeme vechi şi moderne”), prima dintre marile antologii de poezie imperială. Ki Tsurayuki a compilat acestă antologie la ordinul împăratului Daigo. Poetul Ariwara Narihira, autorul “Poveştii lui Ise” (“Ise monogatari”), apărut în 980, şi poetesa Ono no Komachi sunt doar doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei noi poezii aristocratice.
În această perioadă a fost realizată cea mai importantă operă a literaturii japoneze, capodoperă a literaturii universale, “Povestea lui Genji” (“Genji monogatari”) de Murasaki Shikibu. “Genji monogatari”, care poate fi considerat şi un precursor al romanului modern, prezintă viaţa şi iubirile prinţului Genji precum şi viaţa de la curtea Heian. Muzica Heian, în special Gogaku, a fost în mod intim legată de viaţa de la curtea aristocratică. Aristocraţii perioadei Heian, precum personajele lui Murasaki Shikibu, cântau în mod îndemânatic la instrumente muzicale. O altă reprezentantă importantă a culturii de curte din era Heian a fost Sei Shonagon.
Era Kamakura
În perioada Kamakura (1185-1333) singurele elemente de artă se găsesc la Kyoto, capitala împăratului. Aceasta este perioada în care budismul devine o religie populară, dar budismul zen este privit ca una dintre cele mai importante şcoli de gândire din acea vreme, fiind îmbrăţişat în mare parte de către starea luptătorilor. Kamakura este perioada de înflorire a literaturii religioase.
Şcoala zen budistă introdusă pentru a doua oară în Japonia în perioada Muromachi (1333-1573) a influenţat într-o mare măsură valorile artistice. În această perioadă preoţii-pictori Shubun, un călugăr de la templul Shokoku-ji din Kyoto, şi Sesshu care a studiat pictura chineză în China, au devenit cunoscuţi, amândoi fiind adepţi ai budismului zen.
Cea mai importantă şcoală de pictură din perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603) a fost cea a lui Kano Eitoku. Cea mai mare inovaţie a acestei perioade a fost pictarea de peisaje pe uşile pliante care închideau o cameră, deseori pe un fundal de aur.
Perioada pictorilor Ukiyo-e este era Edo (1603-1868) când au fost realizate unele dintre cele mai frumoase stampe, ukyo-e din istoria Japoniei. Printre marii pictori ai acestei perioade îi putem aminti pe Kitagawa Utamaro (1753-1806), Katsushika Hokusai (1760-1849) şi Ando Hiroshige (1797-1858). Literatura erei Edo este reprezentată de către Ueda Akinari (1734-1809), Jippensha Ikku (1765-1831) şi Ryutei Tenehito (1783-1843). Dar cea mai importantă figură a acestei ere este considerat a fi Matsuo Basho (1644-1694) cel care a dat haiku-lui forma perfectă a tuturor timpurilor.
Arta şi literatura Japoniei s-a dezvoltat în strânsă legătură cu evenimentele politice şi a influenţat într-o anumită măsură evoluţia stărilor sociale în Japonia evului mediu.
Muzica japoneză tradiţională
Koto
Strămoşul instrumentului koto îşi are rădăcinile pe continentul asiatic. Totuşi ca şi pentru alte instrumente, muzica japoneză de koto nu are nimic în comun cu cea chineză sau coreeană. Istoria muzicii de koto în Japonia se întinde pe mai mult de 12 secole. Cea mai lungă dintre ţiterele lungi ale Asiei de Est, koto are corpul sculptat în lemn de kiri (paulownia) lung cam de aproximativ doi metri. Peste acest corp, elegant, alungit şi uşor convex, sunt întinse 13 corzi de mătase egal tensionate, fiecare fir având ca suport o punte proprie. Pentru că fiecare coardă este reglabilă, este posibilă o infinitate de acorduri şi, într-adevăr, se folosesc chiar în cadrul unui singur cântec, diverse tonuri, nefiind nimic anormal în faptul că se modifică tonul de bază în timpul compoziţiei.
Corzile sunt pişcate de trei pene (tsume) din fildeş, purtate pe degetele de la mâna dreaptă, mijlociu şi inelar. Sunetul fiecărei corzi poate fi modificat, crescut cu un semiton, un ton sau un ton şi jumătate, în funcţie de preferinţă. Cea mai mare parte a repertoriului tradiţional implică koto ca acompaniament pentru voce, în recitarea unor poeme clasice. Compoziţii recente utilizează koto in solo instrumental sau ansambluri pur instrumentale.
Părintele stilului modern de interpretare la koto este Yatsuhashi Kengyo (1614-1685). Cu inovaţiile sale aduse stilului şi tehnicii, muzica s-a îndepărtat de stilul aristocratic devenind mult mai accesibilă şi populară. Unul dintre cei mai distinşi compozitori de koto, ale cărui piese conţineau, în majoritate şi versuri, este Rentaro Taki (1879-1903). Un mare compozitor al genului este Michio Miyagi (1884-1956). Acest geniu orb a lansat peste 300 de compoziţii şi numeroase inovaţii tehnice cum ar fi koto bass cu 17 corzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu